serile, privesc de pe prispa casei adormite apusul de soare
cum împarte cerul în mii de tonuri
pentru fiecare dintre noi câte un contrast,

diminețile, simt razele soarelui cum schimbă florile câmpului
lăsând lumina să curgă atât cât trebuie,
dansul albinelor croiește repere pentru
cei ce nu cunosc sensul vieții,
e de ajuns să le privești și anxietatea omenirii dispare
ca o ultimă păpădie suflată de inocența unui copil,

margaretele abia deschise sorb cu poftă roua dimineții,
le zâmbesc în semn de ziua bună prietenelor mele fidele
ce nu m-au trădat niciodată,
compania petalelor senine e tot ce am nevoie
în aceste timpuri trăite-n lagăre imaginare,

în depărtări, în vălmășagul ecourilor
se mai aud glasuri ce strigă libertate,
apoi se pierd domol în praful cotidian,

mă lovește un dor de a trăi ca altădată
să mă plimb cu cafeaua fierbinte pe străzile pavate,
printre mințile rătăcite,
să privesc ochi necunoscuți și să ating mâini cunoscute
să zâmbesc forțat atunci când mă doare
iar când noaptea se trezește eu să adorm cu coapsele dezvelite
obosită de truda unei zile pline,

îmi privesc mâinile secate de prea mult grădinărit,
revin la prezentul meu mult îndrăgit
cu flori mărețe, ierburi înalte ce-mi ajung peste genunchi,
cu vise ascunse ici-colo când clipesc…