Corăbii din coajă de nucă
Pe marea din floare de tei
Se-avântă cu-al meu dor de ducă
Spre verdele ochilor ei.

Iubiri ce-au rămas nerostite
Furtuni în inimă pornesc
Și valuri se-nalță, stârnite,
Corăbiile-n plin le lovesc.

Catarge din cozi de cireșe
Se sfarmă de-ai rozelor spini,
Zadarnic mai caută breșe
Prin valuri cu spumă de crini.

Corăbiile par că-s sortite
Adancului jertfă a-i fi,
Iubiri ce-au rămas nerostite
Învață-n uitare a muri.

Doar gândului meu nu îi pasă
De valuri înalte și stânci
Spre-un verde departe de casă
Plutește pe ape adânci,

Pe-o plută din frunze de nufăr
Vâslind cu-o petală de mac,
Nu-i pasă că-s eu cel ce sufăr,
Că urlu în mine când tac,

Furtună de-ar fi încă-odată
Pe marea din floare de tei
Din drum n-ar putea să-l abată,
Spre verdele ochilor ei.

Un verde prea crud și prea rece
Pictat cu smaralde de zei,
Mă lasă în larg să mă-nece
Mirosul de floare de tei.