Destinul meu e limba castiliană
e bronzul lui Francisco de Quevedo,
însă pe drumul liniștit al nopții,
mă-ncântă sonuri mai lăuntrice.
Sunt ale sângelui, fără-ndoială,
glasul lui Shakespeare ori Acela al Scripturii,
sau de hazard aduse-atât de darnic.
Pe tine însă, dulce limbă a Germaniei,
de unul singur te-am ales.
În nopți de veghe, rătăcit în jungle
de declinări, pe file de gramatici aplecat,
cu dicționare-n care niciodată
nu afli nuanța care-ți face trebuință,
de tine m-am apropiat.
Nopțile mele-s pline de Vergiliu,
am spus cândva; la fel de bine însă
de Hölderlin aș fi putut să spun,
și tot așa de Angelus Silenius.
Heine mi-a dat privighetori înalte,
norocul dragostei târzii la Goethe l-am aflat,
al dragostei ce iartă și plătește.
Keller mi-a pus în mână trandafirul,
în mâna mea de mort îndrăgostit
ce nu va ști de-i roșu sau e alb.
Tu, limbă a Germaniei, lucrarea capitală
ai fost și ești: iubirea împlinită-a
cuvintelor compuse, vocalele deschise,
acele sunete ce-ngăduie sârguinciosul hexametru
al grecului. Și foșnetul pădurii
în miez de noapte. Te-am știut cândva.
Astăzi, la capătul atâtor ani istovitori,
te-ntrezăresc cu greu.
Departe ești precum algebra.
Departe precum luna.


traducere - Andrei Ionescu