Nimic nu-mi pare mai firesc
În noaptea de afară ,
Ca liniștea ce se așterne
în vechea noastră gară,
Unde mai stau la sfat modeste,
Două femei din sat,
Tot povestind și dând de veste
Ce s-a mai întâmplat...
Un câine aspru dar domol
Se așează în fața lor,
Privindu-le cu ochi străini,
Ca orice trecător.
Din când în când țipă strident
ÃŽn valuri megafonul,
Un impegat apare încet
Și iată vine trenul!
Ca într-un bazar se îmbulzesc
Spre linii călătorii,
Privind cu ochii micșorați
În depărtarea gării.
Pornesc din nou la drum
Spre alte destinații,
Oricare dintre ei purtând
Povești de spus la alții.
ÃŽn trenul acesta personal
Mă aflu de o vreme,
Timpul își pierde orice hotar,
Iar noaptea lin se cerne.
Privesc pe geamul acoperit
De mantia de smoală
Și stelele sclipesc strident
Ca felinarele din gară.
Călătoresc cu vise mari
Și doruri prin bagaje
Speranța zorilor de zi
Pătrunde ca o vrajă.
Curând voi coborî din tren
Căci gara se arată
Și voi porni din nou la drum
Spre lume ,ca spre o poartă.