Încă de la începuturi, imediat după naștere,
Sunt într-o continuă recunoaștere
A vieții și a lumii și a gândului zburat în lună
Pentru a reînvăța ce înseamnă a fi și singur și împreună.
Pentru a regăsi acea piele cu două iregulate fețe
Una pentru cicatrici târzii, celaltă pentru o nouă tinerețe.

Imponderabile, ca respirația și ca umbra norului,
Sentimentele își caută în piept originile dorului,
Pentru a recunoaște tahicardiile pe care le transmite
O inimă ce are cosmosuri pe veci împletite-
Pământ și cer deseori prin mine se bifurcă
Ba în umbre ce mă coboară, ba în lumini ce mă urcă

Încă pot să recunosc că nu mă recunosc complet
Oscilez între a fi ori mundan, ori ascet...
Ocheade las în urmă, privind spre viitor
Când foarte sigur pe mine, când șovăitor.
M-arunc spre lume acum, până am să mă storc,
Și apoi, sătul de ea, în mine am să mă reîntorc.