Textilierul din Avignon avea doi câini, două fete,
avea doi ochi negri și domenii multe,
dar el visa o fermă peste Ocean...

De bună seamă, textilierul presimțise ceva.

Toamna se ducea la vânătoare cu fetele și cu câinii
(frunzoși obraji căpătaseră domnișoarele lui!)
toamna se ducea cu inginerii,
sărea animalul roșcat în cătare,
erau niște păduri pe aproape foarte adânci,
foarte mari, cu frunza căzută, cu pui mulți, cu poieni,
de-nspăimântau anotimpul.

Dar sufletul lui bâjbâia cu botul printre stele.
Felia de lămâie a lunii îi coclise armele.
Mult dedesubtul tăcerii era singurătatea
și mult dedesubtul singurătății era nebunia.
Ideile bătute cu biciul făceau acrobații în arenă.
„Patul nupțial și vocația Europei e morga”, șoptea el.
Ghirlandelor de piatră ivite printre ferigi
cu câte-o polcă-n față de iezere și stele,
întotdeauna le făcea confidențe:
”Niște lucruri toamna pleacă nu știu unde...” – monologa.

Toți credeau că se va stinge.
Întâmplările din anul acela însă nu i-au dat voie.
Știți, textilierul din Avignon n-a murit de moarte bună...
Nimeni din casa lui nu mai este să spună
cum s-a întâmplat. Se știe doar
că multe zile trupul lui a plutit pe mare,
deși Avignonul e mult mai departe.

Cu ochi goi de vântul de la nord,
rece trece renul prin tăcere.
Textilierul din Avignon umblase pe ape
cu zâmbetul țeapăn și mort,
însă apele nu-l primiseră în adânc.

În ziua a șaptea s-a văzut țărmul,
în ziua a șaptea valurile l-au ridicat sus
și l-au izbit, de deasupra, în stânci.
La Avignon, n-a șoptit nimeni un singur cuvânt,
nu s-a știut nimic, niciodată, doar fetele –
doar fetele lui care nu mai trăiesc
i-au îngropat panoplia într-un lan de bumbac.

De bună seamă, presimțiseră ceva...