Am auzit de un credincios călugăr care aflase
de la Dumnezeu că murise o sfântă.

Pentru el moartea ei însemna
îndumnezeirea și mântuirea promise.

Doar că moartea sfintei era peste mare,
peste munți, peste ape… într-o altă lume
pe care nu o cunoștea.

Credinciosul călugăr s-a rugat mult într-o noapte.
O rază din cer i-a luminat drumul.

A aflat trupul rece și dur ca o stâncă.
L-a îmbrățișat, a plătit corabia și s-a închinat.
S-a rugat ca marea să fie blândă
să nu tulbure liniștea cerului întrupat.

Marea a simțit că prea mult i s-a cerut și s-a scuturat.
A suflat vânt, a doborât stele și din adânc s-a ridicat
până ce pe cei de pe corabie în sine i-a adunat.

Pe călugărul credincios l-am uitat. Corabia ca o frunză
purtată de vânturi pe ape a alunecat cu sfântă cu tot
și s-a dus fie spre răsărit, fie spre apus.

Nu contează, pentru că pe mare poate călători oricine
spre a căuta tărâmuri virgine.

Cu atât mai mult o corabie fără mateloți,
fără pânze și vâsle, fără călugări credincioși,
fără lume, purtând în pântec o sfântă!