N-aveți cum ști câtă melancolie se află în sufletul unui poet,
nici măcar el nu știe.
El urmează, din aproape în aproape, căile intuiției,
până se termină oamenii.
Și-apoi, fiecăruia i se revelează altceva,
după cum nebănuite sunt căile muzicii divine.
Puțini dintre ei ating notele grave,
după care urmează tăcerea.
Rămân cu melancolia acelei atingeri dureros de calme,
în fața căreia și realitatea face pași înapoi.
De-aceea, nu mai pot spune nimic,
deși nu chiar totul s-a spus
sau, culmea, atât de puțin a fost înțeles.
Până la urmă, ce-ar fi de-nțeles,
când sufletul ar putea cuprinde totul?
Înțelegătorule, strânge-te în propria inimă,
ca o văpaie!