E toamna când auzi cum osul geme
Și ceața se așterne pe cuvânt,
Când monștrii-n tine fără a se teme
Se schimbă înapoi în mori de vânt.

E toamna când lumina îți priește,
Când sufletul iertat îți dă în pârg
Și-mpovărat de tot ce-i omenește
Urci totuși calea către El cu sârg.

Dar toamna rătăciților de turmă
Ce se întorc, căindu-se, la tați
Și-a celor ce au fost lăsați în urmă
Și se dezic de vise resemnați

Nu-i toamna mea! În iadul meu e toamnă
Când nu te mai găsesc în orice doamnă
(Și când beau must și când mănânc pastramă).