Mi-ai spus să nu plâng
îți țineam mâinile în mâinile mele
erai numai un străin
atunci de ce aș fi plâns, pentru că în trei minute
de fapt
nu mai mult
m-ar fi luat tot un străin nițel mai departe
mi-a spus, de fapt, să nu plâng
mărg pe urmă de trandafir, dar nu mărg...
ce e și moartea aceasta este o punte subțire
peste o apă
mai degrabă să se rupă apele cele line, în două, decât
să tremure puntea
dacă o trec numai niște muieri proaste și cu lacrimi în ochi
nici bunica mea nu plânsese
ci îi ținuse o femeie mâinile în mâinile ei
ca mătușa
nici ea nu a plâns
ci probabil a întâlnit, la rândul ei, un străin
care i-a prins mâinile în mâinile lui
și i le-a uns cu lumină de lună
și-apoi
ce faci cu mâinile mele?
și mi-am pus, foarte liniștită, mâinile, în mâinile sale
pentru că era un străin
și aveam încredere
mi-a spus să nu plâng că sunt multe pietre de temelie
și multe lacrimi
care să ude și să se amestece, la timpul lor, cu râurile
e un fel de încâlceală a mâinilor mai înainte și un fel de încâlceală în capul oamenilor
ca să nu le fie prea frică
am întâlnit, apoi, pe a treia femeie
cu mămăligă încă pe la gură și cu sânii amândoi de lapte
nu îi atinsese, încă, nimeni
ci probabil s-a întâlnit, la rândul ei, cu un străin
care i-a prins mâinile
i-a pus mâinile lui în mâinile ei
până când au murit, de spaimă, cele patru sau cinci femei...
proastă
ești mică și proastă
măi, pământule, care o dai haitei negre, pe această femeie
și i-a luat, din nou, mâinile
și i le-a uns, foarte mult, cu lumină de soare

despre una
nu aveam să știu foarte multe
pentru că pusesem repede mâinile pe receptor
pusesem, repede, mâinile pe receptor
dacă vrei, vin, în pădure, să văd unde se află capătul firului
și să văd cine îmi răspunde, înainte și după marea sperietură
altfel,
să putrezesc eu și lacrimile;
să fiu numai lacrimile, care putrezesc, și nu viscerele mele, Doamne
și îți și spun de ce
lacrimi, Doamne, am foarte multe și sunt de prisos de multe
pentru că moartea e sfântă
se ară cu pământ, nu cu tractorul, pentru că a trece
e ca și când mâinile ți le prinde străinul în mâinile lui
care te așteaptă
să vorbească cu tine
când în casă nu e nimeni;

Sunt Nichita Nechifor Ioan,
de-a spusa, de lacrimi, a Elisavetei Ioana Manciulea,
de-a Mărcușenilor de la ale bordeiașelor acelora foarte pustii,
nu știe, încă, nimeni de ele...

Și limba mea e pusă, acum, în gâllej
de mi se îneacă
bradule, nu mai plânge
de mă înec cu limba aceasta fără folosință în lume
că uite eu nu plâng dacă vine un străin să mă bage-n tractoare
mai târziu - puțin mai târziu
sunt un bărbat, eu nu plâng
dar os am
și să se are, exact, cu pământul de la mine din oase
bâlbâiala aceasta
a limbii
am trecut-o la mine în oase, până când mă usuc
iar, dacă peste o sută de ani
o să fiu pământ
sper că niciun pom și nicio insectă nu s-a hrănit întocmai din
viscerele mele
ieri, bune
Nechifore!
da, Doamne, cred că am greșit mult
dar și femeile acestea
fără minte
ia-mi doamne mâinile mele, în mâinile tale
pentru că eu sunt prost
și nu mai am ce face cu mâinile, pentru că mult am trudit
Doamne, ce țârâit se aude, de prin împrejmuiri?
E parcă...
îți spun eu, Nechifore
femeia aceasta!
e un sunet foarte distant, Nechifore, omule
un receptor galben și mare la care nu răspunde, astăzi, nimeni
pentru că în pădure e frig
și sunt insecte multe
măi străine, Nechifore, nu mai îmi ține mâinile în mâinile dumitale
pentru că am de văzut, de fapt, cine este la capătul firului
niște stele
sufletele de mure
să putrezesc, astăzi, singură, simplu, eu, și cu lacrimile
numai să văd foarte bine
mărg pe urmă de trandafiri, dar nu mărg!
numai să văd foarte bine Nechifore
o clipă
cine este de fapt la capătul firului