Ceea ce tu, în nopți lungi când dormi pe norul
insomniei mele, nu vezi,
ceea ce nu poți atinge cu șoldul fierbinte ieșit
ca o piatră din rău,
ceea ce nu poți prin răsuflare incendia,
ceea ce se strecoară pe sub melița respirației tale
venind din suburbii printre șinele tramvaielor și scrâșnind
ca epavele transatlanticelor pe munții adâncurilor,
ceea ce nici hârtia de muște nu capturează și nici
în capcană de șoarece nu se prinde,
acest aer pe care-l respir cu un singur plămân
această melasă râncedă, această melasă a utopiei
îmi hrănește stomacul autofag.
Dar noi când, dar noi când vom trăi?
Limba mea în gură se teme de plomba mea,
o înconjură - toată miere și precauție! - iar târziu
ajunge să o accepte.

Dar noi când, dar noi când?
În acvariile somnului meu crește gunoiul
depus peste noapte, în grafitul creionului
se produc mari surpări de teren.
Mă înfățișez
dinaintea puținilor prieteni într-o ceață compactă,
vorbesc cu legume stricate, am ticuri
de spontană recunoștință, am dobândit
în picioarele mele de plumb imobilitatea rugară.
Într-un șir de oglinzi, prin care aleargă spre mine
copilul meu,
zăresc pregătită lovitura de palmă.
Ea crește, ea crește
și-mi va izbi fără cruțare obrazul,
nu mult înainte de sfârșitul mileniului.
Iată, așezăm de o parte imensele borderouri:
înmulțiri și scăderi, împărțiri ale beznei
câștigate la loterie, fleacuri grave și îndoieli
mult prea viu colorate,
pe versantul de-alături urcă administratori mărunți
să lipească
umbra de faptă,
lucrul de numele său,
pe mine de tine și dragostea noastră ce deviază
câmpurile magnetice,
iar amânarea, iar amânarea, iar amânarea
ține în bretele nădragii speranței.
Frivolități de copilărie întârziată:
bătrânii magi mănâncă pe furiș varul zidurilor,
Hamlet ține prostește în palmă ceapa lui
Peer
Gynt,
un altul desfoliază
apele vâscoaselor mări ancestrale.
Frivolități ale păcii și-ale războiului,
frivolități ale graiului, arte poetice ale puterii;
cuvântul putrezește în pâine și alți zugravi visători
împlântă compasul în pielea planetei.
Dar noi când vom trăi?
Ceea ce tu din hula în care dormi,
ceea ce tu și prin tine eu și prin mine copilul
și prin el moartea reglată atât de precis la
ceasul deșteptător
să explodeze ca o bombă teroristă în gară,
ceea ce noi aceștia patru, câți suntem, nu vedem,
nu vedem,
este faptul că doar unul din noi are ochiul limpede
și acela nu sunt eu și nici tu și nici ceea ce
îmi aduce vântul de februarie din câmpiile
Transilvaniei
pare o ninsoare cu anestezic.
Limba mea se teme
de plomba mea, iar în mările de măcel
numai peștele-clovn se plimbă liniștit, liniștit
printre otrăvurile actiniilor.
Deschid fereastra în zori, redevin obiect al istoriei,
într-un nor de parfum ironic trece pe stradă o fată
ducând ermetic închis în cutia violei capul meu.
Moartea îmi privește peste umăr hârtia
și îmi întinde o pudrieră cu nisip
mărunt, foarte fin
de presărat peste litere.
Sugativă.