Moartea mea care nu mai este
a devenit cenușa morții.

Acum stă ascunsă la sânul femeii
acolo unde se ascunde și Dumnezeu,
unde izvorul vieții doarme și adapă
pântecul a cărui izvoare hrănește
sufletul strălucirilor al stelelor
care în cer așteaptă
ca într-un antreu.

În moartea mea sunt tot atâția morți
câte stele sunt într-o picătură de rouă
de sub cerul limpede al nopții.

Nesfârșirea ei vine abia când zorii
iluminează risipindu-mă printre lumini.