Pe mâinile mele se prelingea ceva din culoarea mov a cerului,
Vezi, îmi spunea, hoinăreala asta te va duce într-o zi la circumscripție,
dar căutam Toamna - ah, Toamna dormea undeva pe sub pod
în brațe cu vântul și vagabonzii sleiți de inaniție.

Numai vântul se hrănea cu solfegii din Fabrica de Claviruri;
un deget apăsa pe clape discret ca și cum suna la un budoar
însă refuzat invariabil se pierdea cu cea mai joasă notă din gamă
și ultimele frunze din platani risipite ca niște monete pe trotuar.

Pe asfaltul jilav metafizica lor avea balsam de Noiembrie patetic
fără zgomot limpede de argint rostogolit să-l plătească să plece
iar din bazin clipeau prematur câteva stele lipite pe fund
de nu mai știam dacă vor persista să clipească,
dacă apa verzuie o să sece.

Prin clar-obscurul serii lucrau din Fabrica de Clarviruri accente;
s-ar fi putut scrie pe mine: „acesta e cutare” și să fiu pus pe soclu
căci într-atât eram de cuprins de tenebre pe unica bancă
încât nu puteam să clipesc de parcă purtam la ochi monoclu.

Oh, nu - nu eram romantic, lacrimile mele erau de petrol lampant
dintr-un rezervor ce-mi întreținea privirea care fără nici o eroare
dădea conture perfecte și imense tuturor lucrurilor certe
devenite fantomatice în acest moment cu semnificație
intensă de plecare.

Târziu a mai venit destituirea mea din anotimp!
Prelungă ca o figură de El Negro năluca mea valsată de platani
pe bemoli ar fi vrut să mimeze cumplita ei aventură
dar parafrazele lui Noiembrie exprimau suficient drama
clanului meu de golani.