astăzi îmi dau jos masca să mă privești goală
să-mi spui că încă mai trăiesc în spatele măștii
să vezi pe pereți locul unde au trăit portretele tale
iar deasupra lor urmele unghiilor mele

încă respir dar tăcerea îmi îngheață încet urechile
cred că voi deveni complet surdă
nu voi mai scrie versuri măsurate
cu inima si cu sângele meu dat în floare
iar tăcerea va fi poate și mai pietroasă
deși raiul va trăi în continuare
lumina va desena copacii lui fără pată
păsările lui perfecte dar pe fruntea mea
va fi atât de mult întuneric
în toate ungherele memoriei va fi o liniște stranie
iar eu gătită de sărbătoare voi sta drept
în mijlocul plânsului
un glas de clopot mă va mângâia blând
agățat de norii unei duminici

dar lumea va continua să spere
că următoarea pandemie va fi una de dragoste