o cărare cu oameni tăcuți
jinduind la clipa ce a fost, ce nu a fost încă,
mirați că plouă
foarte mărunt

literele bibliei șterse de nisip
blestemul edenic și epavele de copaci
pe țărm
albe, uscate ca niște furci goale
mânăstirea săpată în stâncă unde clopotul
despică liniștea în ritm inegal

chipul, surâsul palid, vârful degetelor
oprite ca în cheseaua cu dulceață
a binecuvântare,
oamenii curați ca într-o cadră
jinduind
în chiliile precum cochiliile vechi,
precum sâmburii de pepene

doar vântul împărtășind taine, răsfoind
icoana soarelui
cu spini îmbobociți