Turnurile de sticlă, transparența lor aiuritoare,
rece, cu ieșiri bruște, ca firul de
argint al poveștilor fără de final,
narațiuni golite de
substanță credibilă,
purtând conflicte mocnite în
apele tulburi ale textului, din care se vor
ridica la suprafață peștii
epici, acele ființe textuale fără
nicio memorie, ca niște fumuri de
țigară care se risipesc până să
apară autorul pufăiturilor misterioase.

Începusem de la izvoare. Apa lor transparentă
n-avea strălucirea atât de rece a turnurilor.

Câmpia, netedă ca în palmă.
Aromele florilor de câmp
răzbăteau dincolo turnuri.
Era o dimineață ca un început.

Nu știu de
unde apăruseră turnurile acelea, ce căutau acolo.

Tu, tinerețe, știi ceva?
E vreun rost în toată această semeție?

Poate că apele să fi știut ceva, dar tăceau; tăceau și
izvoarele lor fără nume. La fel ca
ele, peștii sărind în bulboane.
Rumoarea apelor nu ne spunea nimic.
Zarea devenea tot mai transparentă.
Ieșeau roiuri de fluturi, finalizau pregătirile pentru nuntă.