din entuziasmul soarelui cer un crâmpei
să nu mă las nicicum răpusă de durere
arde-n mine ca vulcanul din Pompei
și fericirea este doar o fugară părere.

liniștea-i inundată de lacrimi șuvoaie
mi-e greu să trăiesc fără iubitul meu
beznă singurătății mă înconvoaie
cad în agonie pe bătrânul recameu.

într-un cuib de cântec m-aș ascunde
să nu îmi mai simt inima că oftează
își strigă perechea dar nu-i răspunde
nimic pe lume nu o mai îmbărbătează.

în teatrul durerii joc rolul principal
spectatoare este doar Luna de opal.