Adi,
tu ai vorbit mereu despre moarte. acum vorbește
ea despre tine & tu o auzi ca pe un cîntec
de îmbrăcat păpușa în cenușa
gîndurilor ei.

ai vorbit despre moarte & tot ce-am auzit a fost poezie.
ai vorbit despre poezie & ce auzim acum
e moartea
îmbrăcată în poezia ta ca o mireasă în negru.

parcă văd cum stai cu ea de vorbă & poștiți o rulată
văd cum te ia după umeri te sărută
te duce în patul ei fără să-i pese
că patul tău rămîne gol, mereu gol de acum înainte

& golul ăsta va trece prin noi toți, ne uscă buzele
& cînd vom fuma țigara va traversa la rîndu-i
un loc gol iar poezia va avea mereu
o strofă nescrisă.

măi Adi,
ai vorbit mereu despre moarte & acum moartea
începe să te învețe pe dinăuntru asemenea întunericului
ce învăluie o casă în care se stinge lumina.
iar motanul meu negru pare mai negru azi
pe unde l-ai mîngîiat.

încă n-ai murit Adi,
pentru că moartea n-are atîta moarte
să te omoare de tot, n-are atîta putere
să ne ducă pe toți în patul ei
să ne ia mințile & memoria
să ne sleiască inimile & limbile
care vor vorbi mereu despre tine.

nu te speria, Adi,
cred că și dincolo vei vorbi despre moarte
despre poezie iar
ce rămîne aici e doar un prieten
pe care chiar dacă nu-l vedem
îi simțim mereu mîna încălzindu-se
în buzunarul de la piept.