ștrangulez tristețea cu îngroșate funii
nu vreau speranța să o vlăguiască
mocnește-n conștiință precum tăciunii
nu aș vrea viața să mi-o înăsprească.

s-a așternut ca bruma peste gânduri
cântecele inimii la zero le-a redus
m-a răscolit în repetate rânduri
multă amărăciune mi-a produs.

tristețea gravă este apanajul morții
liniștea din mine o minimalizează
mă gândesc că este blestemul sorții
dragostea de splendori o lezează.

nu o las optimismul să îl sufoce
ori să-mi sugrume credința precoce.