Se va scufunda mireasma acră a teilor
în noaptea ploioasă. Va fi golit
timpul de bucurie, mânia sa,
acea muşcătură de fulger exploziv.
Rămâne întredeschisă indolenţa,
amintirea unui gest, a unei silabe,
ca un zbor uşor de păsări
printre aburi de ceaţă. Şi încă mai aştepţi,
nu ştiu ce anume, rătăcirea mea; poate
ceasul care să decidă, care să recheme
începutul sau sfârşitul: soartă egală,
de acum încolo. Aici negrul fum al incendiilor
încă mai usucă gâtul. Dacă poţi,
uită acel gust de sulf
şi de teamă. Cuvintele ne obosesc,
urcă din nou dintr-o apă blestemată;
poate inima ne rămâne, poate inima...

Salvatore QUASIMODO