Sub trupul său enorm,
Câmpul plin de nemurire,
Precum un catafalc inert,
Devenea poarta cerului.

Corpolent, cuvântul gol,
I se așternea din nesfârșire.

Deși vasul în care aduna lacrimi
Își pierduse eticheta și mânerul,
Cu fiecare seară îi adăpa apusul
Tot mai mare, mai amplu,
Mai adânc și mai gol.

Eu, ca să adorm, treceam sorbind
De fiece dată din el ca prima dată.