Concordanța dintre lumina stelei
Pe care o privesc și a cărei rază naște
Depărtarea din vederea prin care cunosc
Ceea ce devine-n uitare, mi se întregește
Din trecerea de-a lungul adâncului
Unde mă arunc spre a mă întoarce
În același sine ce va deveni
Ceea ce cred că sunt.

Scânteia în care-mi imaginez că rămân
E ceea ce nu poate fi cuprins pentru că
Devine cenușă, țărână, praf, stingere, uitare.

Astfel, în acest aici nu există un mâine
Cum nici mai mult decât a fost ieri.

Dar, un acum care nu poate fi încă,
Se preface dintr-un fel de demult.