Cine crede în singurătate, crede în desăvârșire.
Suflă vântul, îl simt în vidul atomilor trupului meu cald
ceva viu, invizibil trece de această iarnă, înflorește în fiecare moarte ca un sărut îngropat în valea plângerii.

Mă vindec de întuneric. Lumina crește, la început firavă apoi ca o Hiroshimă înfricoșătoare.

Respir dragostea
ca un pachet de terminații nervoase, amputat cu grija unui neuro chirurg
inginer constructor de vise și
dedesubturi

cu forța unor locomotive cosmice, aceeași viteză în infinit, nicio dezintegrare
stoluri și pământ amestecate-n păsări
nu pot înlocui un gând
semănat într-un loc viu
ce nu se mai satură să trăiască.

Că dragostea nu este nimic altceva decât o formă desăvârșită de îmblânzire a morții.