Cerul sta cu gura căscată și aștepta nemurirea.

Visa despre pretutindeni.
De jur împrejur umbre-i vorbeau.
Din tăcere uitarea și cuvântul i se întrupau.

Și nu rostuia povestiri din sunete, ci din gânduri,
Cum nu-i priveau ochii în lumină, ci în amintiri.

Tânăr, nesfârșit, inutil deschis aștepta viitorul.

De gol din interior spre exterior se lăsa cuprins
Gesticulând despre cum ar trebui să fie
Într-un mâine în care nu va mai fi.