Viperă-înveninată ori șopârlă mă fă, Doamne!

Să m-ascund în iarba-naltă, nimenea să nu mă vadă!

Ca prin mărăcini și-n codri să alunec printre zodii,
Sângele să-mi încălzesc, solzii să îmi strălucesc...

Și din ochi fă-mi, Doamne, stele să mă pot privi cu ele
Din înaltul cerului în adâncul gândului!

După care, du-mă-n lume să rămân fără de nume,
Ca într-un pustiu secat prin nisipuri să mă scald!

Îmi pune Doamne în gheare aripi mari, rătăcitoare!
Ca niște penițe negre ca să scriu cu ele-n vreme!

Și, ca pe o prună uscată de la Tine de la poartă,
Mă adună și mă șterge să lucesc precum un rege!...

Apoi, suflă-n pielea mea, ca-într-o frunză vântul toamna!

De m-oi ridica să plec, taie-mi, Doamne, drumul drept,
Să Te pot găsi când zbor ca un gând pe gânditor!

Așa că, Doamne, insist, încă-o dată și-încă-odată,
În cerescul tău enorm, lasă gândul să mă doarmă
Ca vipera din venin și șopârla lângă piatră!