ieri era noapte și adormisem ca într-o zi de sărbătoare
adâncuri goale mă strigau să îmi deșert unica infinitate
îmi risipeam sinele ca un potop năvălit din neuitare
niciodată nu m-am simțit atât de gol și inutil în aseitate
mă imaginam îngenuncheat într-o biserică fără ferestre
și te chemam rugându-mă ca și cum tu m-ai fi ascultat
între a fi și a nu fi te desenam din umbre rupestre
din întuneric fiindcă lumina ascundea umbre de neuitat
și mi te priveam cu ochii prin care vedeam ce nu se vede
ochiul ochiului meu care se uită în mine uitând
căutând ceea ce nu își mai amintește și ce nu purcede
din lumină și nici din întuneric ci doar din gând
o astfel de privire ce uită pentru că privește doar înainte
în noaptea de ieri mi-a tulburat somnul ca o ființă
și simțeam cum mă urmărea înfluturând fără cuvinte
ca lumina ce cade sau arde în căderi de neputință
ieri parcă n-a fost și de atunci totul a devenit altceva
deși orizonturile încă nu și-au schimbat căderile lor
dormeam dus așa cum mă născusem orb și fără de stea
într-un palat cu porfir aur argint păzit de un zburător
în trup sângele strămoșilor mei îmi curgea tânăr în vene
un fel de rădăcini ce creșteau în adâncuri nesfârșite de dor
în somn ca și în umbre îmi frământ și dospesc semne
rugăciuni lipsite de nuanțele cerului așternut ca decor