Bicicleta, ca o cămilă prin pustiu, căra în noapte
Scârțăit de roți și o bucată de câmp mort.

Cu ea, ilegal, adesea împreună cu tata, mutam vise
Din pântecul lumii spre o butaforică parte de cer.

Eram noi, doi ciocli alături de dricul plin cu jelanii,
Împodobit cu eșarfe și flori de funeralii.

Bicicleta părea o caravană ce ducea un pântec de câmp
Alunecând prin întuneric ca o rază ce purta
Luminii dintr-o bucată de răsărit.

Și o împingeam prin umbra ce i se întindea din adânc
Rămânându-i alături spre a nu își uita amintirile.
În câmp, unde împreună risipeam devenirile,
Trupul ei își adăuga licheni și ciuperci.

Anodină, bicicleta, de-a lungul reveriei ruginea, scârțâia.

Cu tata împingeam trupul ei ca pe un stol
Punând în pedale pașii noștri ca zbateri
De aripi care se deșiră din zbor.