Aceasta-i noua ninsoare și eu cred în fantastic,
poeta Magda mă cheamă, scotocesc și după-un nume.
Ce-i creat viu are-o parte relativă — rău platnic.
Cântecul nu-mi va muri, știe adesea să-nsume...

Luați aminte la o Magdă și-o scripcă cu goarnă,
norilor sparți, spre noi trimiteați ploi prelungi cu rafale.
Eu cu ea omăt eram, muzici de țurțuri în iarnă,
strâns uniți, simțeam pișcăturile artei în șale.

De noima acestei "patimi" veți auzi pe urmă,
eu sunt ucenicul, Magda e și din un alt univers.
Ne-nțelegeți greșit, nu ne vom furișa prin turmă.
Discutăm cu oricine, de ne-nțelege în vers.

Pentru mine, Magdalena era însăși boema,
i-am cântărit vocea-n telefon, de înger poetă,
ne îngemănam. Mai păstrăm, în discurs, teorema —
candoarea unei mari prietenii nu se repetă.