Copacii au ceva din noi, iubito, rezistent,
nu este chiar uman sângele meu, ci seva
dintr-un vegetal regn, în trupul tău, solvent,
spre a o dovedi pe-a mea, că-așa-i manevra!

Ieri am urcat pe-un drum de munte, pe sub fagi,
molizi, brazi, ai urmărit sărind un căprior,
te-a adulmecat, cu ochi mirați, cu nările mai largi,
apoi, în schimb, te-am fotografiat, cu-al tău dor.

Avem de doisprezece ani familie sprințară,
în pântecele tău a prins într-un cuptor un rod,
ai adus pe lume o prințesă, mica Sară
în următorul an, miracol, chiar de Mărțișor!