De fiecare dată în care târziul
Întunecat mă mișună ca un șoarece
Cu solitudini și roaderi din corzi de fier
Mă tulbur neliniștit și înfometat precum un cer.

Din propriul apus scot cuțitul
Și tai din nemărginirea electrificată,
Lipsită de zare, ca din aurora boreală,
Să-i dărui o bucată de adânc din nesfârșire.

O roade ca rugina, ca înserarea lumina.

Apoi, să-l îmblânzesc, îi ofer ciocolată amară
Cu amintiri uscate... Și, ca pe o petală,
Îl stropesc cu o bucată de apă.

El insistă ca un imperiu să roadă,
Să arunce, să tragă cu catapulte, cu sulițe...

Eu, precum o poartă grabnic închisă,
Izbit ca un strop de ploaie
Mă umplu de gânduri.