Mă-nghiontesc cu dumnezeu
pe drumul spre Bulzești.
Ãsta nu ne înghite pe amândoi
în același timp,
și ne scuipă, (dincolo de șanț)
pe unul sau altul,
când i se străpezesc dinții
de subtilități și sarcasm.
ÃŽmi potrivesc vorbele de duh
să-mi sprijine pleoapele,
îmi e teamă că se furișează
dumnezeu noaptea
să-mi fure credința
în drum.
Noi, oamenii, facem bine,
hibernăm într-o peșteră
confort trei,
aici ne-a repartizat
istoria, dar nu-i nimic,
pare încăpătoare când
o căptușești cu poezii.
Știi, dumnezeu mi-a spus
că a vrut, în tinerețe,
să fie poet, dar abuza de
oamenii-semne de punctuație.

L-am bătut pe umăr,
înduioșat că nu poate scăpa
de meteahnă.