în linii mari
nu știu pe cine să cred
nu mă încred în nimeni
de pe acest pământ sub cer
decât în tine...
jumătatea cerebrală-a mea
feminină
.
decât în propriul zmeur
în sinea mea de androgin porumb
de plantă hermafrodită băga-o-aș
la locu-i sub pământ
că toate trec
toate se frâng
și-n propriul zmeu doimea de mascul
dizgrațios albit pletos
tembel hipiot
recunosc
.
îmi ajunge însă nu mă
mai vreau deloc duce-m-aș
la dracu' fără niciun gând
am ajuns poate etapa
să mă înțeleg la sfârșitul vieții
bine cu non-eul meu feminin
dar și așa
nu-mi place
.
așa că nu mă pot hotărî sunt buimac
sunt și non-eul meu cel masculin
sunt demolat
sunt parazit sunt un ușor
al ușii de înlocuit
vom alcătui două constelații
tot mai avide și bolnave
o inimă și-un dor
.
trupul meu non-eule feminin
îți vrea meleagul
întrezărit și dincolo de sânii
crescuți cu mistere
peste coaste
.
croiește-mă din alt ieri
către încă neaflatul
însetatul din noi doi
prezent etern
.
pentru a-ți dărui zi de zi
viitorul apropiat
mai teferi
vom trăi
.
mânjii vițeii măgărușii
cresc numai pe câmpuri deschise
ori pe dealurile cu flori
.
așa suntem de când ne știm
noi doi
eu și non-eul meu