după noaptea ploioasă, citeam un poem,
fără să vreau
mi-am sincronizat buzele cu buzele tale
la fel cum ploaia s-a sincronizat cu fulgerul, tunetele,

mângâiate de-acelasi vânt, părul meu se unduie după părul tău,
pașii mei se-mpletesc cu pașii tăi, palmele mele se-ncuie-n palmele tale,
umbrele se topesc într-o singură legătură de sânge,

fără alternative, fără paralele, renaștem ca roua dimineții,

e ziua când ne lăsăm ochii să cadă unul în altul, lin
lin,
ca petalele
pe pieptul zeilor, visăm în neștire,
visăm,
buzele mele, din nou, se sincronizează cu buzele tale,
când soarele se-nalță sus, și mai sus
frunzele plâng,

de mai vezi
la marginea frunzelor mici picături de apă, ca niște lacrimi,

să nu le atingi,
să nu le-atingi,

(oricum
se vor evapora singure în timpul zilei)