Poemul ar fi vrut să înceapă cu frunză și verde -

nu venea nici o frunză, verdele picura într-un vis.

Uite-așa, vedeam cum, încetul cu-ncetul, se pierde

incipitul ăsta nesuferit, formal și proscris.

Liberă de prejudecăți, substanța plutea în nimic,

tot mă lua în râs: „De ce nu-ncepi cu lacrimă verde?”

„De unde lacrimă, dragă? De unde verde?” - îi zic.

„Din plânsul salciei așteptând soarele s-o dezmierde.”

Și dacă-ncep cu lacrimă-albastră? Nu-i, oare, mai bine?

Uite cum cerul adoră să curgă, albastru, spre noi!

După cum vezi, poemul se scrie, prin zumzet de-albine,

în alfabetul ființei când, în lume, pacea e-n toi.

Cum ziceam, substanța era liberă de prejudecăți,

putea continua, fără să-nceapă, cumva, tenebros.

Orice-ar fi, poemul se ferește de exactități,

poate fi luminos, deși în cuvinte pare noros.

O să-nceapă cum vrea, o să iasă mereu din tipare,

că doar nu e mânat de nemiloase, aprige bice,

va sfida orizonturi meschine, reci, de așteptare,

de sine,-n mod sigur, niciodată nu se va dezice.