o, dar ce minune te-a adus
lângă inima mea
eu, pribeag în lumea
gândurilor labirintice
trăgându-mi sufletul
la adăpostul unor amintiri
dărăpănate?

o, tu, cea care
mi-ai făcut poemul să plângă
atunci când eram
ca o fântână secată
măsurând în mine însumi
doar lunga tăcere
a abisului

o, tu, cea care
ți-ai despletit visele
peste marea mea rătăcire
îndemnându-mă să urc
ca un pelerin
pe trepte sfinte de zâmbet
până la poarta sărutului

o, dar ce minune te-a scos
din zidul trecutului
mai bună, mai frumoasă, mai înțeleaptă
o, tu, cea care suspinai cu răbdare
din spatele nenăscutei ferestre
lăsând doar pasărea
să-ți poarte pe aripi suspinul
atunci când eu tânjeam
ca deșertul
după atingerea ploii
pentru a da naștere florilor?

o, dar ce minune
te-a îndemnat să muști
din inima mea
ca un măr putrezit
amușinat doar de mușiță?

să fie aceeași minune
care preschimba
apa în vin?