Azi, poezia a-nceput să cânte
Pe creanga unui arbore uscat,
A reușit, cu trilul, să-mi încânte
Și sufletul, de-o vreme, încercat.

Și am simțit cum curge iar, prin mine,
Aceeași sevă care m-a hrănit
Atunci când mă aflam printre ruine
Și mă simțeam de viață părăsit.

Azi, poezia mi-a adus aminte
Că sunt poet, că am încă un rol,
Că trebuie să dăruiesc cuvinte,
Umplând cu-acestea tot ce este gol.

Să fac chiar arborele să tresară
Din moartea lui, din somnul vertical,
Să-i fie creanga iarăși o vioară,
Trezind iubirea-n orice animal.