Mă-nvăluie frunzele,
iluzii ale arborilor,
murind netrăite,
nevisate până la capăt
şi le aud suspinul căderii
prin labirintul gândurilor
nerostite,
întretăindu-se cu graba oamenilor
spre nicăieri

mă-nvăluie tristeţea opacă
a ceţii
şi bruma dimineţii o simt
ascuţindu-mi pomeţii
până la prăsele,

mă-nvăluie şoaptele
răvăşitoare ale desfrunzirii
şi mă prăbuşesc
în mine însumi
precum firul de neoprit
al unei clepsidre de ceaţă
într-un întuneric misterios,
perfect rectangular