În acea extraordinară zi a zile de azi
La răsăritul soarelui încă dormeam.

Apoi, la apus, ca din cele deșerte,
Din mine pe mine mie mă înfiripam.

Eram viu, deși trăiam pentru a muri.

Viața era pana ce nu putea uita
Legănarea aripii, precum un evantai.

Eu nu deveneam altcineva, ci doar
Înnoptam din sine în sine ca altceva.

De aceea, extraordinara zi a zilei de azi,
Nu mai știu de ce a rămas de neuitat!

Nici dacă trebuia să mă bucur ori să mă întristez
Pentru că am trăit-o ca pe o altă zi oarecare
Între apusuri și răsărituri de soare...

Nici o zi nu poate fi între orizonturi
Altfel decât celelalte zile!

Ziua aceasta de azi rămâne, totuși, aparte!

Nu pentru că a răsărit și a apus,
Ci pentru că, încă, izvorăște fluid.

Materia ei mi se desfășoară din carne.

Simpla ei chemare la viață e răsăritul
Ce în fața apusului stă înmărmurit
Așteptând început nedesăvârșit.

În această zi adâncă, înaltă, eternă, efemeră
Privea moartea dinspre același răsărit
Ca un apus în lumină razele
Care i se întunecau sus.

O zi fantastică unde oamenii visează
Că trăiesc dinainte de s-ar fi născut!...

Oameni care își doresc să rămână vii,
Fiindcă în nesfârșirea pe care o imaginează:
Stele, magi, păstori, cuvinte, pietre, pescari, îngeri,
Gânduri, trupuri, sânge, pâini, lumânări, sudoare
Umbră, vis, uitare, fluturi ... sunt porumbei
Ce îi dăruiesc zborului o nouă îndepărtare.

Logopedul final prin toate rostuiește
În limba autiștilor cuvântul ombilical
Din care înverzește în trup tuturora
Pe cel dintâi nemărturisit, căruia
Nu îi mai pare rău de nimic.

Poetul apocaliptic desăvârșit.

Pământeanul ce a bătut numai în tasta
Mașinii de scris care nu imprimă.

...

Îmi înflorește această zi
Ca un ram, ca o toamnă.

Copac strivit în cadrul ferestrei.

Cerul în care soarele mâzgălește
Din goluri de raze înmugurind.