Dacă universul s-ar auzi explodând
Nu s-ar mai odihni niciodată
Spre a redeveni un mâine
Din tăcerea cealaltă.

Deși, în fiecare infernală tăcere pe care
O preface în alt somn al devenirii,
Vibrează asemenea unui interior
Ce-i crește în golul sfârșirii.

De aceea universul meu îmi adoarme
În celălalt capăt al ne-mai-rostirii
Unde mi se întind răsărindu-mi
Dimensiuni ale adâncirii.

Și, cooptat de tăcerea care îl soarbe
Și-l transformă în vii nesfârșiri,
Din explozia primă învăluie
Staze de universălășluiri.