Parc-ale mele-s pustiile câmpuri
Şi ploile toate şi vechiul frunziş
Când fiara tristeţii răzbate prin simţuri
Ecouri de bronz cad pe acoperiş

Ia-mi umbra de mână şi pleacă, femeie,
Păşi-vom desculţi pe-un tărâm nevăzut
Şi păsări de foc vor veni să încheie
Destinul născut dintr-un singur sărut

Tu lasă-te pradă doar gurii mele
Şi sânii tăi pradă mâinilor reci,
În ochi tu porţi bolta senină de stele,
Eu port doar o ploaie nebună când pleci

Prin nourii negri doar gândul pătrunde
Iar păsări se frâng pe întinsele văi
Când toamna aprinde altare sub munte,
Toţi merii se culcă pe umerii tăi