Nu îmi amintesc când am învățat să citesc,
însă îmi amintesc cât am mai citit...

Uneori eram val, alteori umbră
ori un pom înflorit cu petale pe care
le lăsam din căderi să se prefacă în umbră.

M-au îmbrățișat cuvinte, propoziții, fraze
al căror sens se desfășura împletind,
când din lână, când din cânepă,
ca din fuioare în fire de timp.

Și m-am lăsat purtat de cei care au scris
străbătând orizontul paginii de la nord la sud.

Invers decât se înălța soarele și cădea luna.

Orarul și minutarul ceasului afundau timpul
în golul din care îmi veneau generând.

Dincolo de toate aceste zbateri de zbor
în golul din care aripa se întinde am căzut.

Strângerea ce m-a cuprins din risipire
mi-a crescut prin rădăcini în cuvinte
pe care le-am citit dinapoi înainte.

Tipograf care deslușește sensul
gândului după ce l-a prins în cripte
unde înmormântează textul ca pe oseminte.

Asemenea aceluia ce, în copilăria mea,
repara televizoare cu lampă.

Le așeza în fața oglinzii să vadă
momentul în care imaginea reflectată
a tubului catodic revenea clară și caldă.

Pentru el televizorul își dobândea funcționalul
fiindcă el citea de la coadă spre cap
textul reflectat din imaginea
tubului de oglindă purtat.

Ca pe sângele ce se întoarce în inimă
spre a fi mai departe invers pulsat.

Cel mai bun reparator de imagini pe care
televizoarele cu lampă l-au imaginat!

Pentru că doar el citea în imaginea rostogolită,
invers, universul corect care o însoțea.

Era certitudinea faptului că televizorul cu lampă
funcționa precum mintea care se regenera
precum cea mai proaspăt citită carte
pulsată de inimă în mintea cuiva.