plouă domol. peste toate podurile plouă mișelește și se rup
își pierd rosturile în care erau prinse și devin inutile
cade și puntea mică pe care mergeam împreună
până la arborii cu păstăi dulci
mai sus de casa înaltă a preotului, mai sus de cerul bisericii
treceam de cerul zeilor uitați și călcam pe umerii unor nori de purpură
acum puntea cea mică s-a pierdut și nu mai există sus și jos

plouă ca dintr-un ochi de pasăre de-abia ivită din norul gândirii unui geniu
mie îmi plac toate păsările, nu cârcotesc când se creează alte specii
sub aripile ei ghicești orele de muncă ale unei primadone
și ale profesorului de canto. plouă.

cerul jumulit ca o pasăre bolnavă se întinde peste lămpile orașului
noi ne jucăm biliard cu propriile noastre capete. mai creăm câte un miros
proaspăt, câte o culoare așijderea și repetăm la nesfârșit pic-poc-pic-pleosc
în deșert se aude despre noi câteodată
suntem artiști și ploaia ne feliază oblic sufletul
în lumea noastră zarurile sunt sparte