Lumian trăiește în mijlocul unui sâmbure.

Acolo unde susul este josul, albul e negrul,
Departele este aproape iar multul și puținul,
De-a lungul marginilor, cum degetul în întuneric,
Întins spre a atinge, este ce cuprinde floarea
Din căldura luminii când se deschide.

Lovit de vânturi, dinspre Răsărit și Apus,
Frământ în sine de nesfârșirea din Soare,
Împinge în petale, în fructe parfumul
De dincolo de strămoșul culorilor
Ce îl împodobesc cu uitare.

Spre viitor, din cer, lui Lumian
Ca dintr-un ghem i se deșiră nimburi.

Fructele prin ramuri, ca de niciunde căzând,
Îl poartă în pântec imaterial de sâmburi
Ca pe umbra Lumii purtată de gând.