Oboseala este un fel derutant de a privi, în gol, ce ți se arată
Pe ochi ai o pereche de paingi
Care sar pe tine, își înfing lăbuțele în pielea ta
Apoi, te iei de acolo cu o portocală în mână, nu două
Așternuturile te așteaptă mai târziu
Intri, în locul tău de liniște
Nu îl dezvălui

Grădina lucrurilor tale și a lucrărilor, de printre lucrurile tale perfecte
De după perdeaua imaculată
Pe covor stă numai o pisică invitată să se moleșească, lângă centrală, la doi metri
Pentru că tot ceea ce vrei e să fii lăsat, în pace
Așa, cum și Chopin era complicat, dar stilului complicat i se potriveau pauzele
De ploșnițe nemeritate și toate chipsurile neiventate
Cartofii prăjiți cu o pereche de ochiuri și prăjiturile în ulei
Ale iubitei

Iar, apoi, din chitină creșteau infinituri ondulatorii
Pentru singurătatea onest exprimată
Nu ai timp
Pentru că fiecare om suferă

Roșu, mirositor ca o bucată de zmeură, pusă într-un pic de zahăr brun
Îi dai zmeura ta și pădurile, și toate cabanele
Suferinzii nasc materia, în întregime, și aceasta le ocupă secrețiile și spațiile ochilor
În urechi, nu îți sună, de pildă, ochii obosiți, vezi cu ei, nu citești, așa că asculți Frank Sinatra și Chopin
Îți protejezi stilul de a vedea și de a scrie, obișnuitule, vindecatule de boala de cap
Și de oboseală, ca un posedat de întuneric
Care se agață de tine, și îl alunci cu două polonice de culoarea neagră
Îi dai ciorbă de fasole cu ceapă
Toată lumea vrea să se agațe cu niște minusculi spori sau cu tentacule
Nu se dau ocupați

Când tu nu mai poți, ai de lucru
Să îți ia vocea de Ariel și să o pună în sticluțe, multiplicându-le
Ce sunt acei spori și acei spongioși, tarantule
În mintea ta obosită, stilurile comportamentale se amestecă și ești derutat

”Lemon-Tree-ul” din cameră nu este soluția, ci doar să tragi de tine
Ca de un elastic
El nu se rupe, ești tare
Muncești, din tine, care ești perfect, nu dai greș
Cum dau alții

Ai noroc de un suflet bun și alert, tu nu greșești
Și faci aurul, dacă trebuie, pur și simplu te apuci și cauți serele cu florile cu petale de aur
Le faci tu, inventezi o astfel de floare
De fapt, de cele mai multe ori, nu te dezamăgești pe tine însuți
Nu ai cum, ești perfect
Omul perfect, din Eneea cea spirituală
Îți smulgi oboseala, din tine, apoi, cu un pachet de țigări
Dintre cele mai scumpe
Cafeaua se bea pe terasă, să te innunde aerul și oamenii foarte grăbiți, îmbrăcați de la mall
Viciile sunt ajutătoare ca o cârmă uscată care trag de tine să te odihnești
Și multă apă cu lămâie care să îți scuture corpul
Să te trezească
Și să îți umple celulele și să le dea, peste cap, să le înmiresmeze cu apă de trandafiri și să te înnoiască

În Canaa Galileei te așteaptă, și pe tine, o mireasă, cu voalul tras peste păr
Îi dai tranadafirul tău
Numai ea îl merită, pentru că l-a întâlnit pe Cristos, în cel mai real, dintre moduri
i-a dat pește și carne de oaie, așa cum era în Iudeea
Te-ai gândit vreodată la aceasta, la proximitate
Ai vrea să fii tu, în mulțime, și să bei puțin vin
Apuci un fir de argint
Trebuie să îți iasă rochia, până la fix orele 12 noaptea
Mireasa mea,
Pantoful e un fel de rest, de la struguri și vin
Oboseală, te strig...
Dar trebuie să muncesc, și astăzi
Treisprezece arginți nu îmi folosesc dar treisprezece talanți
Mă umplu cu sânge, în gură
Până mă nasc, din Iisus Hristos, cald, din mâna lui, odihnită și muncitoare.

El cioplește un scaun, era tâmplar
Nu îmi spune niciodată, nimic, dar eu totuși văd scaunul, pe care trebuie să mă așez.