un șarpe e lumea ce se târăște
din întuneric spre lumină
și din gol spre adânc.

cel ce visează singura zi, cea dintâi,
când a fost așezat la căpătâi
cum în ou sămânța de pui.

ieri, însă, l-am văzut încolăcindu-se
precum cablul de alimentare al laptopului
ce într-o ultimă licărire sta să se stingă.

un apus flămând înghițit de zare
privind ultima dată spre mare.

în stoluri de voaluri și în rotocoale
învârtindu-se prin constelații cădea.

și gândeam: unde îmi va fi ramul
de care îmi va atârna viitoarea ființă?!...

și ce-mi voi aminti despre noi,
scaune goale și cioburi de vase,
corăbii putrezite și frunze uscate
aduse de vântuiri venite din alte regate
cu trupuri reci de flori nefecundate
din bolta palatină a cărnii rostuiți
îngălbenită, îngălbeniți de lumină...

apoi, am conectat laptopul la priză.

șarpe, lumea prin întinderi trecea
ca peste mări o banchiză.