trag de umbră
ca și câinii vecinei
de mâneca udă a bunicii
care își puse secera în cuiul
de sub streașina casei
la terminat secerișul
și oamenii cu spatele
îndoite înspre
buza pământului
trudesc fiecare
pe lângă casele lor
dar eu copilul preferat al bunicii
îmi șterg nisipul rămas
încă viu
pe genunchii juliți
printre spicele grâului aplecat
la pământ

am ochii umezi de lacrimi
și mă gândesc
la mâinile aspre ale mamei
ce îmi vor șterge obrajii

trag de umbră ca bunica
de lopata de pâine
pe care o scoate
din cuptorul din spatele casei
o privesc dar
nu îndrăznesc să îi zic nimic
privirile mele se întretaie cu ale bunicii
și printre lacrimi credeam că
o ceartă pe mama
dar nu
nu era ceea ce am crezut...

aș fi vrut să plâng dar
nu mai aveam lacrimi
când bunica s-a așezat
la umbră și nu s-a mai trezit