În fața icoanei mă imaginez altfel.

Adică mă văd așa cum îmi doresc a fi.
Imagine a ce încă nu sunt și care pot deveni.

Însă, pentru că în fața icoanei mă pot imagina
Asemenea ei prin imaginea imaginarului,
Din imaginația mea pun stele pe cer
Și le urmez între apus și răsărit
Până ce în carne îmi pier.

De ieri, însă, iconarului meu, îmbătrânit, orb,
Nu-i mai înfloresc alte imagini pe ramuri
Ca ceruri îmbumbate în coji de pământ.

Dar el tot își aprinde, din când în când,
Țigara și trage în plămâni din ea înserarea.

După care îi aruncă mucul din înaltul schelei
Și tușează aprig pe tavan forma îngerului
Pentru a îi eterniza misterul golului.

De aceea știu că mâine va întinde
Pe pereții cerului, din aceleași culori,
Adâncuri de icoane care cuprind rugăciuni
Pentru osemintele nerostuite despre care
Îmi imaginez că pot deveni îngerelul,
Sfântul sau îndumnezeitul meu.