cobor din patul meu albastru
încovoiată, cu oasele moi
viața zvacnește ușor între ele,
mintea s-a eliberat,
liberul arbitru respiră.
am reușit. renaștere - vrajă -
perna-nlăcrimată a devenit albă,
mi-am pus balerinii
în lumină, când soarele murea
ca o mandarină din ce în ce mai coaptă.
am ieșit afară și-n stradă
lumea toată aleargă și surpă bulevarde
lumea toată e un doliu de visuri și strângeri de mână,
nimănui nu i s-a dat șansa pe care am avut-o eu.
oamenii își cară albastrul în spate
pe frunți, pe obraji, pe mâini crăpate,
unul vrea să nu mai simtă, se șterge de ciulini,
se dă cu capul de pereți și pictează greoi,
un scurt pastel din viața fără noi începuturi.
doamnele își plimbă gurile pe sticle de parfum,
plâng și fac dragoste cu ele înotând în lanuri de albastru,
și sub geci de piele neagră, beau și se mint tații
că se vor curăța pe dinăuntru de această nuanță fatală
a tristeții
sub mese scuipă și tușesc în fiecare seară
mai mult albastru

în voluptatea nopții
am descoperit
urma degetelor unui om pe braț
aș fi vrut să nu mă șterg
doar să cad
să cad
dar deja prind muguri albi
în jurul gâtului