Frunte-mi-aș spăla-o însumi,
De povara unui dar,
Unui dar ce-mi luminează,
Sumbra-mi viața, ca un far.

Inima el mi-o învie,
Oasele mi le-nnspăimântă,
Fără strop de mârșăvie,
Toată viața mi-o-nveșmântă.

Dar el doar în plină taină,
Când mi-e drag și cel mai bine,
Căile mi le îmbină,
Cu miros de gelozie.

Din extaz el mă coboară,
Ca un venin mă torturează,
Cu durere mă-nconjoară,
Și-n final mă-ngenunchează.

E neant, e adăpost,
E și ura, e slăbire,
E întregul nostru rost,
Acest dar, numit, iubire.