pe când mi te chemam a mea femeie
şi oamenii erau mai dulci în toate
acum îmi strigă-n ţel că nu se poate
şi parcă veac de-atunci pe timp se-ncleie.

enigmelor de miez sunt goale coate
de adevăr în întrebări n-am cheie
mi-e teama întru Domnul rotofeie
dar din tenebre-n chip cioplit mă scoate.

şi te numeam a îngerilor damă
pe culmea de mirări de venerat
ci azi singurătăţile mă cheamă.

erai din frica vremii de furat
stăpâna mea pe lacrimi ca o mamă
te-ating în basm, în vise-i gând curat.